Faceți căutări pe acest blog

luni, 26 iunie 2017

PE O STRADA, LA MARGINE DE BUCURESTI...


S-A INTAMPLAT CANDVA, PRIN ANII '50... 

Pe strada Lamaitei, din mahalaua Rahovei, in anii '50 , orice ploaie te baga in noroi pana la gat, iar apa ti-o luai de la cismeaua din capul strazii. Nu exista canalizare si laturile se azvarleau... cu gratie... pe strada. Adesea, pentru a arata onorabil; in astfel de zile... "negre", erai nevoit sa-ti pui pantofii la iesirea in sosea!
Strada asta era in sine o comunitate, cu ierarhii de necontestat, caci locuitorii ei erau foarte diferiti; toti se cunosteau, isi stiau necazurile, lipsurile, bucuriile, metehnele ... fiecare insa isi cunostea si lungul nasului!

Viata oamenilor din cartierele marginase ale Bucurestiului de odinioara era plina de neprevazut.
Asa era mahalaua si poate ca asta era farmecul ei: toata lumea era martor si participant implicit la viata fiecaruia din membri ei!
Toti se  salutau, se vizitau, isi imprumutau unii altora poate chiar si lingurita de zahar pentru ceai si exista un respect incontestabil. Lumea era pestrita, un amalgam interesant de oameni instruiti si analfabeti, persoane stilate si  oameni simpli; fiecare insa tinea la onoarea sa!
Nu trecea nimeni pe strada fara sa salute si limbajul - oricat ar parea azi de ciudat - era unul politicos. Nimeni nu isi permitea un "bre" condescendent cu oricine sau alte marlanii intalnite azi din belsug!
Intre vecini erau "doamne", "domni", "nea", "nenea", "madam", "coana" si "fa"... fiecare cu statutul sau!
La numarul 16, pe strada Lamaitei, locuiau niste "tigani de matase", "artisti". Cand plecau sa cante la nunti toti copiii fugeau dupa ei prinsi ca de un soi de euforie, exacerbata desigur de dara de "Odicolon" -  cumparat la litru de la drogheria din sosea - cu care se dadeau din belsug!
Gogu canta la saxofon si era un fel de sef de trib. 
Cand avea bani, mergea la macelarie si intindea mana plina de ghiuluri din aur cerand - cu glas tare si privind in jur - "bucata cea mai mare si mai frumoasa, maestre!"; cand nu mai avea bani ... arata cu degetul cel mic bucatelele pe care macelarul le radea de pe oase si nu uita sa spuna ca le ia ..."pentru pisica"!

La nr. 22, in casa cu etaj, singura de acest fel de pe strada, locuia un profesor de matematica a carui fiica se omorase la 18 ani. De atunci sotia lui iesea rar din casa. Desi devenisera ciudati, toata lumea ii respecta si le intelegea necazul. Erau multe vecinele care le duceau cate un cozonac, de Pasti, ori o farfurie cu de toate, de la pomana ce se facea de ziua Mosilor!

Alaturi, era casa fotografului, Conu' Tica,  care isi avea atelierul pe undeva, pe langa Parcul Carol. Traia singur  si devenise destul de ursuz de cand ii murise 
sotia. Umbla vorba ca femeia incercase sa slabeasca band otet in fiecare zi si de aceea murise. De fapt o rapusese o leucemie galopanta!
Oricum bietul fotograf nu mai era cine fusese!

In imobilul cu obloane albe de la nr. 8 traia D.na Ionescu cu familia; era o femeie ce impunea din pricina hotararii cu care isi asuprea barbatul cat era ziua de lunga, pe nea Fanica Ionescu, pedepsindu-l pentru anii in care a inselat-o cu o croitoreasa din Ploiesti.

El nu zicea nimic; avea insa aerul unui caine batut!

La numarul 43 locuia un pitic si el era de departe personajul cel mai pizmuit de pe strada!
Nea Gicu, care era prieten cu lautarii din Bordei care cantau cu Gica Petrescu, socotea ca "aratarea asta de om" avusese noroc cu carul. 

Pana si Nae, slabanogul, care traia cu o tiganca mai batrana decat el, intr-o camera inchiriata chiar in casa piticului, abia isi ascundea invidia. 
Piticul asta, al carui nume nu il mai stia nimeni, era insurat cu Chichi, o blonda naturala, frumoasa foc, pe care o luase din Crucea de Piatra dupa ce comunistii au venit cu "morala proletara" si le-au zburatacit pe "fetele vesele" de acolo, trimitandu-le la munca, in fabrica.
Pe atunci Chichi era o copila. Piticu' a luat-o la el, s-a insurat cu ea la Sfat -  cand a facut 18 ani - si o trata ca pe o printesa.
Cu timpul a inceput si ea sa creada ca e o "cocoana" asa ca se comporta cu pretiozitate ridicand gratios degetul cel mic de la mana, cand ducea ceasca de cafea la gura, sau tinandu-si cu delicatete poala capotului de zenana, cand mergea in coltul strazii, dupa apa; niciodata nu pleca de acasa fara palarie pe cap si manusi in mana si se chinuia sa poarte tocuri. A avut chiar si o haina de blana, cumparata de barbat'su din Talcioc, dar niste comunisti recalcitranti, cu "manie proletara" i-au taiat-o cu lama intr-o zi, pe cand mergea cu tramvaiul la piata Unirii! 

Erau vremuri cand basmaua era la mare pret si sa fii doamna... era periculos!!!

Pe nevasta piticului toti o petreceau cu privirea, cand trecea pe strada desfundata, admirandu-i rotunjimile si balansul soldurilor pus in evidenta de gropile prin care tocurile lui Chichi intrau in mod inevitabil! 

Toate vecinele o pizmuiau pentru frumusetea tenului datorata, dupa spusele unora, apei de castraveti a carei reteta numai ea o stia si care era un mare secret!
Nu era om din mahala sa nu se intrebe prin ce
 miracol 
ajunsese "jumatatea aia de om, cu cap mare si picioare scurte", sa fie socotit barbatul  demn de a sta alaturi de Chichi !

Piticu' facea bani din orice. Se ferea de munca ca dracu' de tamaie dar se descurca de minune!

Candva lucrase la circ dar venirea comunistilor la putere facuse sa se cam stinga gloria circului asa ca, odata ce targul de vechituri era in floare si afacerile la negru ii mergeau bine... s-a lasat de scalambaieli. Totusi cand se mai facea cate un balci in Obor... mergea si el, mai mult ca sa isi intalneasca vechii colegi.

Casa de la nr 43 fusese a coanei Mitza, moasa cartierului. Dupa moartea barbatului ei, piticu' 
 o convinsese sa il treaca pe actele de proprietate, chipurile "ca sa nu ii ia comunistii" casa! Au locuit impreuna pana cand femeia s-a prapadit! Fusese ca si copilul ei. Unii spuneau chiar ca ea l-ar fi mosit cand a venit pe lume!

Casa era facuta din chirpici; camerele erau joase, podite cu scandura inegrita de timp si de otrepile muiate in apa murdara cu care Chichi le spala, o data pe saptamana.
Toate incaperile comunicau intre ele si fiecare avea trei usi din care una dadea pe un hol lung, cu geamuri multe si vesnic murdare, de care stateau spanzurate niste carpe inflorate in chip de perdele.

Camerele astea ii aduceau ceva bani "micutului" caci le inchiria.
Odaia dinspre strada av
ea si fereastra si usa caci fusese candva atelierul barbatului moasei, care se fusese croitor!


Indiferent la ce ora  treceai prin fata casei, in fereastra dormea o pisica tigrata cu gheare viguroase si mustati lungi, aidoma celei imprimate azi pe pachetele cu mancare pentru pisici. Daca motanul nu era in fereastra... era semn ca piticu' avea..."musafiri", caci camera asta aducea cei mai multi bani!

Piticu' o inchiria uneori chiar... "cu ora" unor domni amatori de aventuri galante cu statut "incognito". Unde ii gasea pe "doritori" doar el stia!
Cum se putea intra si iesi  direct din strada... discretia era asigurata. 
Mobilata doar cu un pat cu tablii de fier, un scaun si o masa, ce fusese candva masuta de toaleta, aceasta era totusi singura incapere mai de doamne-ajuta a casei.

Clientul cel mai bun al Piticului era un barbat intre doua varste, spilcuit nevoie-mare, care venea punctual o data pe saptamana: joia.
O Volga neaga, intotdeauna lustruita, ce se hurduca din toate incheieturile prin gropile strazii Lamaitei pana in dreptul usii de la numarul 43, aducea, la ora cand cadea intunericul, o doamna a carei fata nimeni nu se putea lauda ca o vazuse.
Cine erau cei doi... ramasese un mare secret.


Piticu' stia ca succesul afacerilor de acest fel era asigurat tocmai de discretie asa ca... el pleca 
de acasa in fiecare joi, cand domnul cu pricina venea sa isi intalneasca iubita,

incarcat de pachete cu delicatese, procurate de pe piata neagra.
Isi facuse un obicei ca intreaga noapte de joi spre vineri sa joace carti intr-un tripou improvizat, undeva pe la Foisorului de Foc, in pivnita casei unui boier, fugit in Franta, casa ce era locuita acum de niste militieni cu care Piticu' facea... "afaceri"!
Iata insa ca, intr-o seara torida de vara, in joia cu pricina, domnul misterios a asteptat in zadar.
Volga cea neagra nu a intrat pe strada Lamaitei!
Ce s-o fi intamplat... nimeni nu stia cu precizie.
Cert este ca in zori, cand s-a intors acasa, Piticu' a avut parte de cea mai dureroasa dintre surprize.
Musafirul si frumoasa lui nevasta dormeau imbratisati, turmentati de sampanie si instinctele dezlantuite de ea. 

Pe scaun si pe jos stateau aruncate hainele celor doi iar pe masa se mai vedeau inca resturile festinului improvizat!
Se vede treaba ca blonduta Chichi s-a lasat "convinsa" de barbatul ramas cu buzele umflate si care, simtindu-i "clasa", a uitat ca "cocoana" era sotia celui cu care facea "afaceri" si...a invitat-o ... la masa!
Sampanie era, delicatesuri erau, de consolare era nevoie... si cum Chichi era tare aratoasa si "sensibila"... uite asa, dintr-una in alta... restul a venit de la sine!

Ranit in orgoliul si furios de neputinta lui, Piticu' nu a gasit alta razbunare decat aceea de a-i expune pe "amantii de ocazie" intregii mahalale, facandu-i pe ei, dar si pe sine, de rasul lumii!
Astfel a deschis usa dinspre strada si i-a invitat pe toti gura casca sa vina sa vada ce i-a facut lui nevasta-sa!
Ce a urmat... a fost de un grotesc desavarsit.

 "- Lume, lume, veniti sa vedeti ce mi-a facut mie femeia mea", striga cat putea Piticu' , ca la circ, smulgandu-si parul dat cu briantina, invitand vecinii sa intre pe o usa si sa iasa pe alta!


Lumea intra din strada, trecea pe langa patul unde se comisese tradarea, ii privea pe vinovati si apoi iesea prin culoar in curte si...  inapoi in strada!

Nu a lipsit decat sa rupa bilete la intrare!

Barbatul, acoperit cu o patura slinoasa, statea ca un eunuc la usa Haremului, incremenit, fara nici o expresie pe fata, neputand nici macar sa se gandeasca daca va lua bataie ... sau daca va scapa cu viata! Asa ceva nu patise, cu siguranta, niciodata!
Din "stofa" lui de domn nu mai ramasesera decat ciorapii trei sferturi cu jartiere fine care, in situatia in care se afla, erau absolut ridicole!
Chichi, "cadana" imprudenta, incerca sa se ascunda sub cearceaful de un alb indoielnic, lasandu-si la vedere doar motul blond, zguduind patul, cu tablii de metal, de hohote de plans.

Circul asta a durat pana cand nu a mai fost nici un curios!
Spre seara Piticu' l-a lasat 
sa plece, intreg si nevatamat, 
pe
"clientul" - ajuns si parasit si de rusine - si au ramas in doi: el si Chichi, femeia vietii lui! 

Dupa o asa deplina intunecare a mintii, singur, trist si epuizat, Piticu' s-a trezit la realitate...

A plans, s-a tanguit si a sfarsit prin a se impaca cu frumoasa lui. La urma urmei ce putea sa faca?

A doua zi dimineata, inarmata cu carpe, perii si ziare, Chichi a noastra, plina de energie si fredonand, pitigaiat si fals, refrenul romantei "Zaraza", a facut o curatenie in casa ca niciodata pana atunci: a frecat podelele cu peria, apa si lesie, si a sters geamurile marchizei, a scuturat presurile si a pus pana si flori in glastra!
Si... viata a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 

Se pare ca de atunci Piticu' nu a mai inchiriat camere!

.................................................................................................

In vara anului 1996, cautand eu un far pentru masina mea, cineva mi-a spus ca pot gasi ce doresc intr-un garaj din Rahova. Cand am vazut adresa... am suras: Str.Lamaitei nr 43!
Am decis sa merg pana acolo, manata de curiozitatea de a recunoaste ceva din povestea aflata cu ani in urma.

In capatul strazii Lamaitei, ramasa stinghera printre blocurile confort 3, construite pe vremea lui Ceausescu, nu mai exista cismeaua din poveste! Strada era canalizata. 
Nu era insa asfaltata nici in '96  ci doar pietruita cu resturi de moloz... si, in capatul dinspre sosea, primarul... "care este" instalase o banca - acum plina de nume incrustate cu briceagul, inimioare si arsuri de tigara, pe care stateau ciorchini tinerii "omoratori de vreme"!

La numarul 43 era intr-adevar un fel de depozit de fiare vechi si cateva masini dezmembrate.
Incontestabil, aceasta fusese casa piticului caci inca mai existau geamul si usa camerei ce fusese scena intamplarilor povestite mai sus. Motanul...nu mai era !
Peste drum, spre coltul strazii, in fosta casa a Doamnei Ionescu, cineva scosese un casetofon afara si intreaga comunitate se "desfata" cu manele!
In curtea lautarilor de alta data era acum un bloc cu trei nivele, vopsit oranj si aratand total nepotrivit cu ambianta locului. 
Casa cu etaj a profesorului arata ponosita; curtea devenise depozit de pitici de gradina si ingerasi de gips si mai nimic nu amintea de prosperul imobil cladit de singurul intelectual al cartierului de odinioara!

Personajele povestirii mele evident au disparut de mult. Altele le-au luat locul. Mica comunitate a strazii de mahala nu mai este aceeasi. Ici colo, cate o casa mai rasarita, varuita in culori tipatoare, cu balcoane complicate si geamuri TERMOPAN... sta ascunsa dupa garduri darapanate ori cu aspect de cimitir. Gunoaie moderne - pungi de plastic si PET.uri ... pretutindeni! 
Dar ceva lipseste: spiritul comunitatii de alta data!
Nu am indraznit sa intru in curtea de la nr 43. M-am lipsit si de farul ce imi trebuia.

Pe cand intorceam masina, o tigancusa desculta trecu strada in fuga alungata de un batran furios:
- Pleaca d'aci, tiganca 'dracului! striga batranul schimonosit de ura, agitand o punga de plastic pe care scria CORA.
- Nu-i tiganca , bre, e rroma! il corecta un pusti obraznic cu picioare murdare bagate in niste 
 papuci de  plastic de culoare indefinita.
- Roma, pe dracu, mormai omul agasat, e o hoata, asta e!

Am plecat din Rahova zilelor noastre trista.
Nici mahalaua nu mai este ce a fost!
Povestile de amor cu nabadai de alta data sunt azi inlocuite de balciul amorurilor vedetelor mondene!
Din strada ne-am mutat in deplina singuratate in fata televizorului!
Daca vecina e bolnava in casa de alaturi... nu mai stie nimeni. Toti insa se cearta, se pandesc, se barfesc, se urasc chiar. Nimeni nu mai este in acord cu nimeni!

E trist azi in mahala. Si oamenii si cainii sunt tristi!
E trist insa si pe Calea Victoriei... pentru ca acum pare ca totul a devenit o mare mahala ... insa una moderna si esential schimbata in rau pentru ca "MAHALA" in realitate era cu totul si cu totul altceva! 



Sevres 
04.06.2011

PS 
Textul a fost debutul meu in Clubul celor 12 cuvinte
L-am reluat, din lipsa de timp,  si in 2014... si tot din lipsa de timp o fac si acum! Scuze!
Vacanta celor 4 nepoti ai mei vine abia lunea viitoare si suntem in serbari si tot felul de manifestari... artistice care imi ocupa tot timpul!
Am avut si vom mai avea si aniversari...



In plus incerc o disciplinare a orelor mele de somn...
O duzina inspirata tuturor!


sâmbătă, 17 iunie 2017

"VISUL UNEI LEBEDE"...

... un titlu care m-a invitat la o cautare prin arhiva textelor mele nepublicate.
Scrisesem candva, sub imperiul emotiei, pareri de specator dupa ce vazusem la Theatre Mogador, baletul Lacul lebedelor, in varianta 
controversatului coregraf englez, Matthew Bourne.

Mai intai ar trebui sa spun ca baletul, in general, il consuder a fi o arta sublima in care muzica si miscarea trupului se intrepatrund, se completeaza, se ingemaneaza asa cum doar iubirea reuseste sa o faca!
Apoi, de netagaduit, unul din marile  balete ale tuturor timpurilor este "Lacul lebedelor"!
Muzica lui Ciaikovski si libretul scris de Vladimir Berghicev și V. Ghelzer au incantat generatii de iubitori de balet si au consacrat pe veci artisti de mare valoare!

Pentru cine nu cunoaste libretul, iata cateva repere:

Povestea lui Siegfried, a Odette-ei - Odilliei si a lui Rotbart, magicianul cel rau, inspirata dintr-o veche legendă a carei sursa e controversata, a corespuns pretențiiilor compozitorului rus. 
Între timp, textul a fost de mai multe ori transcris și modificat, astfel că unele versiuni au un final diferit de original.
Prinţul Siegfried isi sărbătoreşte majoratul. Mama lui il anunta că a doua zi, în cadrul marelui bal organizat cu acest prilej, el trebuie să-si aleagă o soţie. Enervat sa aleaga fara sa fie indragostit, pleaca în parcul castelului. Aici, langa un lac, vede un stol de lebede. Odată ce lebedele vin lângă lac, o ocheste cu arbaleta pe cea mai frumoasa dintre ele!
E pregatit sa traga, dar se opreşte de indata, caci în faţa lui nu mai este o lebada ci o femeie frumoasa imbracata in alb cu pene de lebădă. Îndrăgostit pe loc, dansează fericit şi astfel Siegfried afla ca lebada este de fapt Odette, o printesa pe care un vrăjitor teribil, Von Rothbart, a rapit-o si a transformat-o într-o lebădă şi doar pe timp de noapte ea putea redeveni femeie!
Alte femei tinere şi fete vin şi se alătura lui Odette lângă Lacul lebedelor, lac  format zice-se din lacrimile varsate de parintii ei de când ea a fost răpită de către Von Rothbart. 

Aflând povestea ei, prinţul Siegfried, îndrăgostit nebuneşte, este cuprins de o milă teribila pentru ea. El ii declară iubirea , fapt care slăbeşte vraja.
Von Rothbart apare. Siegfried il ameninţă cu moartea, dar Odette  ii spune iubitului ca dacă Von Rothbart moare înainte ca vraja sa fie rupta, aceasta va ramane lebada tot restul vietii. Singura cale de a rupe vraja este ca prinţul sa se căsătoreasca cu Odette.
A doua zi, la bal, Rothbart - vrăjitorul-  vine cu fiica sa, Odile, îmbrăcata în negru (lebada neagra), care printului ii pare sa fie Odette. Înşelat de asemănare, Siegfried danseaza cu ea, ii declară dragostea lui şi-i spune ca intenţionează să se căsătorească cu ea. În momentul în care are loc nunta, Odette cea reală apare. Aceasta se sfarseste de durere. Îngrozit şi conştient de greşeala lui, Siegfried se arunca in lac.

Modul în care Odette apare în cele din urmă la Siegfried constituie versiunile diferite ale baletului:

Siegfried declarandu-i dragostea lui Odile,  o condamnă  fără să ştie pe Odette să rămână  lebada pentru totdeauna. 
Disperata, in ultimele sale clipe ca si femeie, ea se sinucide, sărind în lac. 
Prinţul, de asemenea, se aruncă în lac. Acest act de iubire şi sacrificiu distruge vraja lui Von Rothbart şi iubirea se inalta la cer apoteotic;
Siegfried inainteaza in apele lacului şi o imploră pe Odette să-l ierte. El o ia în braţe, dar ea moare. Apele lacului cresc si ambii sunt inghititi de ele. 

In alta varianta, Odette zboară în formă de lebădă şi Siegfried este lăsat în tristeţe şi durere, atunci când cortina cade. (
sursa:Wikipedia)


Azi insa, starnita de Provocarea de Luni a Clubului celor 12 cuvinte, m-am decis sa va prezint pareri despre acel spectacol atipic de balet, un alt fel de Lac al lebedelor, pe care l-am vazut in urma cu ... 11 ani la Paris, si al carui sinopsis sta pe lista nepublicatelor de totat timp

De ce nu l-am publicat? Din prejudecata!
Si o sa intelegeti citind mai departe.

Spectacolul vazut de mine este ceea ce  Matthew Bourne a pus in scena iscand multe controverse inca de la premiera (1995). 
Si asta din doua motive:
1 - pentru ca varianta lui se vrea o parodie cu atac nedisimulat la curtea regala britanica
2 - pentru ca lebedele sunt... barbati!

Spectacolul a fost foarte special si socant. 

Biletele le-am primit cadou pentru aniversarea mea, altfel nu m-as fi deranjat in ruptul capului sa vad asa ceva!
Azi cred ca rau faceam! Si am sa ma explic.

M. Bourne a facut din acest balet un alt fel de Lac al lebedelor, o poveste actualizata, profunda, desigur pro gay, dar invitandu-ne la o analiza sincera a ceea ce inseamna iubire in zilele noastre, ce face societatea si care sunt normele timpului, apeland la puterea imaginatiei spectatorului, pervertit si el de toate cele.

Libretul este schimbat astfel incat personajele curtii britanice sa poata fi usor de recunoscut, ideea spectacolului fiind, primordial, o parodiere a vietii familiei regale britanice... 

A se tine cont de faptul ca coregraful a pus in scena baletul la nici doi ani de la decesul printesei Diana!

Se spune ca Ciaikovski  ar fi avut inclinatii homosexuale si, plecand de la aceasta latura umbrosa a biografiei compozitorului, M.Bourne  indrazneste o varianta posibil kriptata, de ce nu de catre compozitor, nebanuita dar inscrisa undeva, ca un cod secret, facand totodata o satira a societatii britanice.

Intr-un interviu dat cu prilejul lansarii spectacolului, coregraful marturisea ca atunci cand vede o lebada dand din aripi miscarile-i viguroase ii dau senzatia de forta masculina si nicidecum de fragilitate si delicatete. Si nu e o poveste faptul ca lebada este o pasare puternica, un dusman redutabil si cu ceva inclinatii homosexuale!
Poate ca trairea secreta si interzisa a lui Ciaikovski l-a impins sa se ascunda in spatele acestei povesti... Cine stie?

NB:  Se cunoaste ca proximativ 25% dintre cuplurile de lebede negre sunt homosexuale. Masculii fura ouale altor femele sau chiar se imperecheaza cu o femela dupa care o gonesc si clocesc, respectiv cresc, singuri puii. Puii acestor cupluri au sanse mai mari de supravietuire intrucat doi masculi reusesc sa ii apere mai bine si sa acopere o portiune mai mare de teritoriu, fapt ce presupune implicit mai multa hrana. Comportament asemanator este intalnit si la pasarile Flamingo.


In spectacolul lui Bourne corpul de balet este asadar mixt.
Coregrafia pune in mod evident accentul pe relatiile intime dintre barbati si femei.
Inlocuind lebedele femei, delicate si fragile, cu un ansamblu de barbati puternici, M.B. realizeaza un amestec bizar dar reusit de eleganta, umor, mima si expresivitate pentru a ne provoca efectiv, propunandu-ne ca tema ideea potrivit careia in fata iubirii nu mai sta nimic! Iubirea adevarata se eternizeaza si omul nu mai are putere asupra sentimentului care ajunge sa-l transforme facandu-l nemuritor!

Asadar Lebada alba  nu este o femeie ci... un barbat! 

Socant, nu?!


In scena finala, lebada-barbat  moare de nefericire iar printul se sinucide.
Este un moment surprinzator care declansaza emotii puternice si neasteptate si care este extrem de bine realizat astfel incat reuseste sa alunge din gand elementul "homo", chiar si dintr-un spectator un spectator ca mine! 

In timp ce regina tine in brate trupul inert al printului, fiului sau, undeva, sus, sufletele celor doi indragostiti se intalnesc iar lebada-barbat purtandu-l pe print in brate spre ceruri, acolo unde iubirile mari ajung.
Ideea ca dincolo de moarte se intalnesc doar iubirile adevarate, mai presus de orice judecata omeneasca, dragostea transcendand, este extrem de bine pusa in scena, chiar daca asocierea ramane  cel putin excentrica pentru mine!

Intentionand parodierea, M Bourn sfarseste prin a produce o mare emotie, baletul sau facand un pas spre acceptarea iubirii ca atare, dincolo de prejudeati

Eu, desi am plecat la spectacol indoita, considerand ca e prea moderna pentru mine varianta gay a clasicului Lac al lebedelor, am iesit pana la urma din sala cu ochii in lacrimi!

Un spectacol bun este pana la urma, acela in care poti sa te regasesti emotional. Eu am simtit mesajul iubirii eterne iar faptul ca era vorba despre o iubire homosexuala nici nu a mai contat.
Fiecare isi alege singur drumul iar simtirea adevarata si pura chiar innobileaza si trece dincolo de obisnuit!
http://dai.ly/xg31c6

Va invit sa urmariti tabloul final al acestui spectacol provocator!
Apoi, orice s-ar zice, baletul acesta este sublim! 
Dincolo de orice prejudecati, daca vi se ofera ocazia... nu ezitati 
sa-l vedeti!
Va asigur ca merita.

Si totusi... care sa fie visul unei lebede?
Poate veti afla citind alte bloguri.


marți, 13 iunie 2017

FEMEIA DIN TABLOU


Pe d.na  Maria I. am cunoscut-o la scurta vreme dupa ce ne-am mutat in primul nostru apartament. Stiam ca ocupa o garsoniera la etajul I dar nu-i calcasem inca pragul.
Imi amintesc ca eram foarte tanara si, daca stau sa ma gandesc bine, ea avea pe atunci cativa ani mai mult decat am eu azi! :) (sic)

Se imprietenise imediat cu d.na Lizica, cam de aceeasi varsta cu ea, care locuia la etajul trei si in casa careia ne-am si intalnit prima data. 

Incontestabil, d.na Maria fusese si ramasese, o femeie frumoasa! Si am indragit-o foarte repede!
Inalta, cu sani mari si forme voluptoase, mai pastra, in ciuda anilor si a rotunjimilor, un farmec aparte. 
Cand vorbea isi umezea buzele cu o anume gratie, ceea ce ma facea sa imi pironesc privirile pe gura ei.

O data mi-a facut o invitatie mai... speciala, spunandu-mi ca era momentul sa-i fac o vizita si ca ma astepta la ea, oricand, cu mare placere! 

Cu prima ocazie, cand mama se afla la noi, in vizita, profitand ca am cu cine lasa copiii, am raspuns invitatiei d.nei Maria.

Cand m-a vazut in usa, fata-i rotunda cu pometi mediteraneeni s-a luminat si zambindu-mi prietenos m-a invitat sa intru. Ochii ei negri m-au privit cu familiaritate, ceea ce a avut darul sa-mi alunge stanjeneala.  

Am pasit in holul intortochiat, destul de mare pentru o garsoniera. Un miros special plutea in aer, miros care, desi imi spunea ceva, nu reuseam sa-l identific. 
Inainte sa intru in unica incapere... am ramas stupefiata. 
Usa larg deschisa a camerei lasa sa se vada sub lumina unui soare prietenos o adevarata galerie de arta! 
Mirosul era asadar acela de vopsele de pictura!

Am intrat coplesita, caci nu mai vazusem atat de multe lucrari expuse intr-un spatiu atat de mic.
Trei, dintre cei patru pereti ai camerei, erau incarcati de tablouri, agatate profesional de trei simeze incastrate direct in cornisa.
Nu am pus nici o intrebare dar ea mi-a ghicit nedumerirea si m-a lamurit: sotul ei fusese pictor!

Dupa cateva minute in care am schimbat amabilitati, gazda mea se scuza si se duse in bucatarie sa prepare un ceai, timp in care eu indraznii sa privesc mai atent in jur.

Mobili
erul, obiectele putine dar fine, asezate cu gust ici,colo, patul mic cu tablii tapitate, ce facea cu succes si oficiul de canapea...  toate te lasau sa-ti imaginezi casa mare si frumoasa pe care cu siguranta o avusese si care, probabil, nu scapase nici ea demolarii. 
In mijloc, un generos covor persan, in nuante prazulii, se intindea in toata splendoarea, dand acelei incaperi, intesate de picturi si crochiuri, aerul de locuinta.

Cat despre tablouri... ele infatisau una si aceeasi femeie in diferite ipostaze - imbracata, dezbracata ori partial imbracata, in ambiante casnice ori seducatoare - pictata, desenata in toate chipurile si din toate unghiurile. 
Si, oricati ani ar fi trecut de la momentul imortalizat de artist, nu puteai sa nu o recunosti in ele pe D.na Maria, in mod evident muza maestrului!

Doamna Maria reveni, in maini cu o tava mare, ovala, pe care pusese doua cesti de ceai din portelan fin, un elegant ceainic din acelas set si o mica farfurie cu cateva fursecuri! Aseza totul cu grija pe o masuta rotunda, de mici dimensiuni, instalata sub geamul mare al camerei, prin care intra din belsug lumina soarelui aflat la apus.

Am baut impreuna ceaiul, am vorbit despre copiii mei si, din vorba in vorba, am aflat si o parte din povestea ei. Restul... se afla pictat pe panza si expus pe pereti!

Doamna Maria traise viata de muza a artistului indragostit de modelul sau. Gelos si extrem de acaparator, ii fusese sot pana ce moartea i-a despartit. 
Tinu sa precizeze, cu mandrie abia disimulata, ca putine au fost femeile capabile sa traiasca cu un artist pe care sa-l inspire si care sa-i ramana alaturi pana la moarte!

Imi marturisi ca atunci cand ieseau la restaurant, el alegea masa cea mai retrasa si o invita pe scaunul care era orientat astfel incat ea sa-l priveasca doar pe el si nimeni sa nu o vada decat din spate... si, daca ar fi fost cu putinta... i-ar fi ascuns si spatele! Pe sub masa, isi incolacea piciorul de piciorul ei, ca si cum doar asa ar fi fost sigur ca o poate tine langa el!  
La vernisaje, ori in vizite, la prieteni, ochii lui o urmareau cu o panica permanenta, suspectand pe fiecare barbat prezent de intentia de a i-o rapi. 

Ea se obisnuise cu nebunia lui care, recunostea, la inceputul mariajului lor, o fermecase, dar care, in timp, devenise destul de dificil de suportat. Invatase insa ca tot ce avea de facut era sa evite orice ambiguitate. Stia ca o privire a ei ii dadea lui linistea de care avea nevoie, asa ca ea il privea pe el chiar si cand conversa cu altcineva,
 asiguradu-l astfel ca nu avea nici un motiv de neliniste, ca era a lui si numai a lui pentru totdeauna! 

Nu fusese agresiv niciodata si nu ii reprosase nimic, el fiind cel chinuit de o gelozie patologica care umbrea seninul unei convietuiri, altfel pline de pasiune.

Temator si nesigur, artistul a sfarsit prin a se izola de lume, iar barbatul s-a pierdut undeva intre vis si realitate, antrenat intr-o depresie handicapanta, in care a tarat-o si pe ea in anii din urma!

In timp ce imi povestea toate astea, eu incercam sa deslusesc nemultumirea artistului, caci era evident o neimplinire, ceva ce nu reusise sa puna pe panza si care il starnise, care il provocase, impingandu-l sa reia iarasi si iarasi aceiasi tema. 
Caci, dupa cat intelesesem, in afara catorva panze cu natura moarta si a unor peisaje, facute in anii primei tinereti, tot ce facuse fusese sa o picteze pe ea si numai pe ea.

Privind lucrarile in ansamblu, puteai intui starea de spirit a artistului, caci silueta ei carnala era uneori pictata parca cu furie, alteori cu tandrete, cand pasional, cand distant si rece, in linii groase, cu tuse colturoase, ori in curbe armonioase si culori trandafirii...
Tablourile dezvaluiau frumusetea ei si iubirea lui obsesiva,
iubire concurata doar de pasiunea pentru pictura si pentru tigara - singurul autoportret aflat in incapere infatisandu-l pe el ca pe un artist neinteles, invaluit in fumul unei tigari pe cale sa-i arda degetele!

D.na Maria imi spuse ca multe dintre nudurile insirate pe simeze nu fusesera niciodata expuse si, desi erau superbe si i-ar fi adus glorie si bani, prea gelos, refuzase cu obstinatie sa le arate lumii!

Totul vorbea acolo despre dragostea obsesiva a artistului pentru muza lui! In mod evident omul fusese fascinat de formele voluptoase, mereu surprins de dezarmanta ei inocenta, ingemanata in mod paradoxal cu o sensualitate naturala, contradictie pe care se straduise, evident nemultumit de sine, sa o puna pe panza
Exersase pana la extenuare, incercand sa zugraveasca, in linii si culori, curbele apetisante ale trupului ei, buzele carnoase si zambetul ei cuceritor dar si frumusetea si candoarea sufletului, dezvaluite de ochii ei, cautand cu disperare doza potrivita!

Vizita aceea m-a marcat profund, mai ales cand mi-am dat seama ca si la cei aproape 70 de ani ai sai, doamna Maria continua sa poarte amestecul acela contradictoriu, aproape nefiresc, intre nevinovatie si pacat.

Si mi-am zis ca intalnisem cu adevarat o femeie facuta sa !
fie imortalizata de un artist, sa devina Femeia din tablou!












vineri, 9 iunie 2017

O SCRUMIERA PORTABILA SI... O POVESTE



Era o zi frumoasa de Mai, cu soare bland, mangaietor, cald atat cat sa te simti bine. Ador luna Mai pariziana ca si pe cea bucuresteana dealtfel!
Mintea mi se intorsese in timp, fila din calendar amintindu-mi ziua in care, cu ani in urma, ma indragostisem pentru prima si ultima oara. Respectam cu sfintenie ziua aceea, chiar mai mult decat ziua casatoriei noastre. 
Prin nu se stie ce miracol, inregistrasem atunci, cu ani in urma, clipa exacta a alegerii vietii mele, cand Dumnezeu coborase peste mine binecuvantarea iubirii unice.
Imi sorbeam cafeaua dusa pe ganduri cand, cateva batai in usa, ma trezira.

Un tanar comisionar imi lasa un mic pachetel. 

Nu comandasem nimic si nici pe eticheta nu am remarcat vreun nume.
Am luat o foarfeca si am taiat in graba banderola de scoch, deschizand cu oarecare curiozitate mica cutie de carton.

Inauntru, invelita in foita alba, era o minuscula scrumiera portabila, cu capac, din argint cu incustrarii de lapis-lazuli.

Emotionata m-am asezat pe fotoliul din preajma. Am cautat din nou in cutie, in speranta de a gasi un biletel. Cunosteam obiectul si, chiar daca nu mai eram de mult fumatoare, era desigur ceva special pentru mine si stiam ca este un mesaj.

In cutie insa nu era nimic altceva. 
Am ridicat atunci capacul micutei scrumiere ce incapea in causul mainii si inauntru am gasit un biletel, impaturit cu grija, astfel incat sa intre in spatiul mic cu finisaj elegant.

Am citit cu emotie: 
"Pe mama a iertat-o Dumnezeu. M-am gandit sa-i respect dorinta, una din putinele ei dorinte exprimate in ultimul timp. Cred ca asta iti va aminti de ea! Cu drag si prietenie, Ilinca"

O lacrima imi cazu pe bucata de hartie sifonata.
- Sigur ca imi voi aminti de ea... mereu imi amintesc de ea... am murmurat cu vocea sugrumata...
Stiam povestea scrumierei, veche de cand proprietara ei a devenit fumatoare... un cadou de Craciun de dragul caruia se apucase de fumat chiar in seara aceea!
Si ce mai fumatoate a devenit!
Mi-au venit in minte imagini din ziua in care imi propusesem sa o insotesc pe Ilinca, prietena mea de o viata, in vizita saptamanala pe care o facea mamei sale, internata, de mai bine de un an, intr-un stabiliment pentru bolnavii de Altzheimer din Germania. 

Eu si Ilinca ne stim din vremea cand poti sa-ti faci prieteni dintre colegi  si ei devin membri de familie; numai ca intre noi existase mereu ceva in plus si acel ceva era tocmai Veronica, mama ei. Si nu o data m-am gandit ca poate si
prietenia noastra devenise "pe viata" catalizata fiind si de farmecul pe care il exercita asupra mea Veronica!
Dincolo de respect si consideratie, doamna aceasta - o Doamna cu D mare - a avut de la inceput o mare putere asupra mea, admiratia pe care mi-o starnea fiind impletita chiar cu o oarecare teama, teama de a nu deceptiona, de a nu ii pierde prietenia.

Veronica provenea dintr-o bogata familie de comercianti din Bucurestiul de alta data.
De la ea am invatat o multime de lucruri. Ei ii datorez debarasarea mea de stressul socializarii.
Tot de la ea stiu nenumarate povesti din lumea Bucurestilor de alta data. Cunostea multa lume, secrete stiute si nestiute si cam tot ce misca in lumea vazuta si nevazuta a capitalei de dinainte si de dupa cutremurul politic care zduncinase din temelii societatea romaneasca in anii '47. 


In vremea adolescentei noastre, invitata la petrecerile Ilincai, eu ma tineam scai de mama ei; ii ascultam cu sufletul la gura povestile si as fi facut orice sa pot sa le memorez cuvant cu cuvant. Imi doream sa le scriu, asemenea unui scrib, sa pun totul pe hartie si cele scrise sa poate fi citite si de altii, ca un fel de ghid de supravietuire.
Trecuse ea insasi prin intamplari de viata care facusera deliciul barfitorilor, in diferite variante, adevarate subiecte de roman, si care adusesera un plus de nefericire personala peste nefericirea colectiva de atunci.
Le trecuse insa pe toate cu demnitate desavarsita, ascunzandu-si cu abilitate, sub o armura nevazuta, saracia si necazul ce dadusera peste ea.

Daca parintii ei fusesera mereu stricti si calculati, Veronica, crescuta in belsug, avea negresit mentalitatea de om bogat si saracia nu reusise sa schimbe cu nimic acest lucru, poate doar sa ii ascuta mintea pentru a gasi solutii spre a reusi sa nu coboare prea mult stacheta.

Se imbraca impecabil, rochiile ei fiind facute - mai exact refacute - noi din altele vechi. Avea mereu idei ingenioase pentru a supravietui cu demnitate.
Cu toate lipsurile si umilintele pe care a fost nevoita sa le suporte, era in stare sa nu manance o saptamana ca sa aiba bani de coafor sau sa organizeze o mica petrecere pentru fata ei.

Nu precupetea nimic, dispusa de orice sacrificiu, pentru ca fiica ei sa nu simta nici lipsurile, nici tristetea unei familii destramate, persecutate si ajunse in ruina fara nici un fel de resurse. Isi dorea sa o faca sa uite macar din cand in cand ostracizarile nemeritate! 
Isi intretinea cu eforturi relatiile cu oamenii din lumea lor - dintre care unii facusera déjà pactul cu diavolul pentru a trai mai bine - si visa ca fata ei iubita sa scape din "lagarul comunist"!
Altfel nu am auzit-o sa se planga vreodata de ceva!


Dovada a multor frici si emotii, o usoara pareza faciala ii adusese o oarecare modificare pe chipul ei cu trasaturi ferme. Invatase insa sa o disimuleze si pe aceasta sub o coafura bine studiata si mereu impecabila. 
In fine, a facut ea ce-a facut si a trait frumos, cand totul era urat, negand evidenta, fara sa se planga de nimic, sperand mereu ca lucrurile vor reveni la normalul lor de dinainte si rugandu-se pentru viitorul fiicei sale.

Era incontestabil o femeie pe care, daca ai intalnit-o, nu o aveai cum sa o uiti!

Ilinca nu era deloc o visatoare, desi facea parte in visul mamei ei, dupa cum nu fusese nici complexata, nici cu capul in nori. Avea un fel sanatos de a vedea lucrurile, stiind exact cine este dar si ca lumea familiei sale nu mai exista demult si ca totul se schimbase pentru totdeauna, fara nici o sansa de revenire. Asta i-a permis sa traiasca viata pe care o traiau toti in vremea aceea in Romania. Asta pana cand sansa i-a suras pe neasteptate, s-a casatorit si a plecat in Germania!

Intreaga ei viata Veronica o dedicase fiicei sale si intretinerii memoriei statului lor de ... dinainte!
O viata... pana cand memoria ei se sterse complet!
...

In ziua in care am reusit sa o insotesc si eu in vizita la spital, emotii aveam amandoua. Ne-am oprit mai intai intr-o cafenea, situata aproape de locul cu pricina, cu gandul sa ne tragem sufletul si sa ne facem curaj. 
Ne cam pierise insa cheful de vorba...

- Sa nu te sperii. Mama este azi altcineva... imi spuse dintr-odata Ilinca.

- Inteleg. mormaii eu, pironindu-mi ochii pe coada cestii de cafea.
- Imi pare rau ca nu s-a putut bucura de reusita mea, de faptul ca am putut recupera cele pierdute odinioara - chiar daca doar in parte... 
- Cred ca nu putea sa o bucure asta mai mult decat ai bucurat-o tu o viata intreaga! Fii linistita! 
- Ba eu cred ca asta ar fi facut-o cu adevarat fericita! Faptul ca am reusit sa recuperez cate ceva din averea familiei este doar pentru ca ea a crezut ca va veni timpul sa se poata! 
A pastrat toate actele, iti dai seama? Multi le-au ars atunci, de frica! Nu stiu cum a reusit sa le ascunda. La cate perchezitii au fost la noi...  Si unde mai pui ca le-a mai si adus cu ea in Germania! Daca as fi stiut atunci, cand a primit aprobarea sa vina la mine, as fi murit de inima. Stii bine ce controale erau la frontiera!
- Are instincte, Veronica! 
- A avut, vrei sa zici!
Pe fata Ilincai aparu o umbra de zambet tist.
Am pornit in tacere spre spitalul aflat, culmea ironiei, intr-un vechi conac boieresc, asezat la marginea orasului.
O tanara corpolenta, imbracata in uniforma locului, ne facu semn ca Veronica se afla in foisorul de langa liziera padurii.

Locul era fermecator. Am ajuns acolo cu inima stransa.

Pe Veronica am recunoscut-o de departe dupa parul ei frumos, ramas acelas, poate doar un pic mai incaruntit.
Imi parea neschimbata. Apropiindu-ne insa ma iz
bi privirea goala a ochilor ei din care parca disparuse viata inainte de vreme. 

Ilinca o imbratisa tandru si ii spuse cu o surprinzatoare veselie :

- Sarut-mana, mama, uite cine a venit sa te vada?
Veronica intoarse capul cu un interes brusc si ma cerceta cu o privire din care vidul disparuse. Eram aproape sigura ca, pentru o clipa, ma si recunoscuse.
- Ce bucurie! Multumesc ca ai venit,  zise ea politicoasa, cu o claritate neasteptata in exprimare. Spune-i Ilincai a am spus eu sa-ti dea un cadou din partea mea, ceva care sa-ti aminteasca de mine.
Vorbise ca si cand Ilinca nici nu ar fi fost de fata dar ce spusese era in concordanta cu firea ei generoasa.
Scurta i-a fost insa trezirea caci cazu imediat in aceiasi dureroasa absenta.

Am ramas toate trei mute si abatute, mangaindu-i mainile din cand in cand... pana cand un supraveghetor a venit sa o duca sa serveasca cina.
Veronica, persoana de la care invataseram atatea amandoua, atarnata de bratul unui strain, cu pasi mici si leganati, se departa de noi, complet indiferenta, ca si cand drumurile noastre nici nu s-ar fi intalnit niciodata.

Coplesite si triste am plecat si noi intr-un tarziu, evitand sa ne privim. 

Acolo, in vechiul conac, urma sa-si astepte singura sfarsitul, suspendata in golul amneziei, fara sa mai stie de nimeni, fara sa stie nici macar cine era, tocmai ea, cea care le stiuse pe toate si nu uitase niciodata nimic!

Soarele era deja la apus si frumusetea locului ne facu sa simtim si mai tare durerea caderii celei care, 
desi in mod diferit, insemnase enorm pentru fiecare din noi.

Ne-am luat de mana strangandu-ne degetele pana la durere. Am mers asa, calcand apasat asfaltul, pana ce agresiunea zgomotului citadin ne-a ajuns, teava de esapament a unei motorete aducandu-ne brusc la realitate.

Multe si nestiute sunt caile Domnului!

Tineam in maini lucrul de care Veronica nu se despartise niciodata, pana ce mintile ii plecara in lumea uitarii.
Fusese o fumatoare inveterata pana cand a uitat si asta! Scrumiera albastra, o superba piesa rara, si un port-cigarette

din piele de Cordoba erau obiectele care au insotit-o mereu, oriunde, si pe care le purta in geanta ca pe un mic remember al vietii ei dinainte de a saracii.
Desigur
acel obiect era ceva ce o reprezenta, si-mi amintea de ea ori de cate ori il priveam, numai ca nu mica scrumiera avea sa o faca de neuitat pentru mine ci toate cate m-a invatat si de care imi voi aminti zilnic, cat traiesc!
Nu poti sa uiti persoanele care te-au invatat... sa traiesti! 
Si Veronica a fost si va ramane pentru mine o astfel de persoana!

Un gand pios 


Sevres, iunie 2017

luni, 5 iunie 2017

IN MEMORIA MAMEI MELE

MOTTO: 
"Orice zid are crăpătura sa prin care poate crește iarbă sau se poate vedea înăuntru. Viaţa îşi face loc oriunde." Ierom. Hristostom Filipescu


Nu prea filozofa ea. Ii era frica de concluzii, de amintiri, de asumarea greselilor - de parca problemele ar fi disparut doar ignorandu-le! Nu se plangea niciodata si, daca nu ii stiai nefericirile, ai fi zis ca nu are nici o problema.
In fond umorul ei nativ o ajuta sa treaca peste posibile caderi in abis.

Stia ca se invartea in cerc de vreo 20 de ani si, desi era sigura ca undeva, pe orbita lui, este o deschizatura prin care ar putea sa fuga, nu facea mare lucru sa o gaseasca!
Era victima propriei lasitati, al acelui "lasa-ma sa te las" care ii amanase in toti anii aceia salvarea - chiar daca, pentru confortul ei, obisnuia sa dea vina pe soarta.

Si in sambata aceea, ca mereu, era prea obosita, asa ca amana din nou convorbirea cu sine. Simtea insa ca venise vremea sa caute acea bresa prin care sa iasa la lumina.  Primavara, cu efluviile ei,  o impingea spre schimbare.

Da, era obosita dar multumita ca terminase curatenia!
Ii facea bine sa se osteneasca: uita de toate frecand covorul, spaland perdelele ori calcand... Ergoterapia ii era de folos!

Mai aranja o data in vaza ramurile de forsitia, pe care le cumparase dimineata de la florareasa din fata blocului.

In garsoniera aceea se gaseau adunate lucruri din casa 
parintilor, cate ceva din casa ei, in care traise bune... dar mai ales rele,  precum si un strop de nou, ceva care, pentru cei care o cunosteau, dezvaluia dorinta ei nemarturisita de a lua totul de la zero! (Schimbase draperile, imbracase fotoliile vechi cu huse noi, cumparase flori...)

Pe langa trei matusi si un cumnat, isi pierduse, in ultimii cinci ani, tatal, sotul si mama. Le fusese alaturi si inainte si in timpul si dupa trecerea spre Dincolo. 
Cu fiecare din ei insa murise si ea un pic si n-ar fi putut spune care din aceste ultime trei "plecari" o golise mai mult pe dinauntru.
Desi isi dorea sa iasa din doliul care ii intrase sub piele, era inca neputincioasa, ca si cum corpul si sufletul ei  erau prea ostenite sa poata face schimbarea de...  culoare. 

Privi cu jind patul, nerabdatoare sa se bage in asternutul alb, apretat si calcat impecabil.
Era un pic infrigurata, dupa dusul cu apa calaie, dar se bucura la gandul ca se va incalzi de indata ce va bea un ceai bun.
Facuse o pasiune pentru ceai si, cum primise in dar, de la vecina ei, o cutie cu zahar cubic din Germania, era nerabdatoare sa-si ofere placerea de a-l servi "a la russe", ceea ce ii asternuse deja pe fata un zambet.

Pe tava argintata, asezata pe vechea masuta cu intarsii, pregatise termosul, cu infuzia de ceai rusesc, ceasca si zaharnita cu pretioasele cubulete albe! 

Aprinse televizorul si se cuibari confortabil in fotoliu, invelindu-si picioarele intr-o patura uzata. Era sambata asa ca spera sa fie Tele-Enciclopedia si poate vreo emisiune muzicala.

Isi turna ceaiul in ceasca de portelan de Sevres, ultima "relicva" din zestrea mamei sale. 
Puse un cubulet de zahar in gura si apoi sorbi incet lichidul cald si aromat, lasand cristalele dulci sa se topeasca lent,  inghitind apoi usor amestecul cu gust dulce-amarui, dupa ce papilele s-au bucurat si de aroma  si de dulceata. Tehnica asta o deprinsese de la nasa ei de botez, rusoaica "alba", refugiata in Romania, cu intreaga ei familie, la Revolutia din 1917!

- Of, Doamne, ca toti s-au dus... zise incetisor, amintindu-si de cea care ii deschisese gustul pentru ceai ... dar si pentru tigara!


Oboseala isi spunea cuvantul. Ceaiul, ca si cuburile de zahar, erau pe sfarsite si la televizor incepu un program de romante.

Sorbi ultima inghititura din ceasca si se strecura in pat.
"Oh! Ce placere!"
Asculta cu ochii intredeschisi muzica trista, abandonandu-se oboselii. 
Aflata intre vis si realitate, simti pe obraz calda alunecare a unei lacrimi. Mereu plangea cand asculta romante!  Atunci toata tristetea tineretii ei, irosite in frictiuni fara rost, iesea fara sa o poata opri.
Avea o presiune in ceafa si ghemul, care i se asezase in capul pieptului, parea sa se tranforme intr-un cerc ce o strangea, impiedicand-o sa respire. Lacrimile continuau sa-i curga pe obraz si tot ce ii trecu prin gand era ca avea sa i se ude fata de perna, proaspat schimbata, dar nu fu in stare sa si le stearga. 
cuprinsese toropeala... Era ciudat caci avea senzatia ca ar fi putut pluti, dar nu reusi sa faca nici o miscare.

Vazu o lumina. In lumina erau toti... toti cei morti... Si o cuprinse o dorinta de nestapanit sa ajunga la ei!

Avea insa picioarele infipte intr-un morman de pamant care o impiedica sa avanseze.  
O zari pe mama ei care ii facea semne disperate sa stea de partea cealalta, dincolo de culoarul luminos. 
Nici nu ar fi putut face altceva caci picioarele ii erau intepenite in pamantul cleios. 
Simtea o oarecare dedublare, ca si cum era facuta din doua parti. 
Se intreba cum oare de putea sa fie lungita in pat si sa vada asta de sus ... 
Tot mai contrariata asista neputincioasa cum mica ei camera devenea mereu mai plina de oameni...
"Of, or sa-mi murdareasca covorul pe care abia l-am curatat!"
Oare cu cine isi lasase fata ei copiii, de venise pana la ea; si de ce plangea si isi frangea mainile?

Apoi se vazu aproape goala, privita cercetator de niste barbati care o ciupeau de sani si ii bagau degetele in ochi...

"Ce nebunie mai e si asta?" 
Noroc cu starile de plutire caci altfel aceasta confuzie ar fi ravasit-o definitiv.
Oare cand se va trezi din visul asta? 

Timpul neputintei de a se misca si de a se face auzita i se parea dilatat la maximum. Lumina incepea sa se estompeze si cei pe care ii stia morti se lasau vazuti din ce in ce mai neclar. 

Se simtea ceva mai increzatoare caci imaginile cu cele traite incetasera sa o mai tulbure. Ele ii dadeau senzatia de vinovatie... si o tristete profunda, ca aceea in care vrei sa te topesti plangand, o coplesa atunci.

Si iar se vazu de sus.

O multime de oameni stateau in jurul ei iar ea era intinsa pe un pat de fier cu vopseaua decojita, intr-un asternut mizerabil. 

- Am luat in calcul toate cauzele declansarii unei stari comatoase... dar odata cu timpul le-am cam eliminat...


"Ce tot spune asta? Doamne si nimeni nu vorbeste si cu mine?"


- Nu avem nici o explicatie pentru coma prelungita. Asteptam.


" Eh, nu schioapata calul de-o ureche! Asteptati, ca vin!"

Langa patul acela dezgustator, cu cearceafuri gri, gaurite si sifonate, isi vedea fata si tare ar fi vrut sa o trimita acasa. "Oare cu cine a lasat copiii?"

Pendula intre lumini si umbre, prezenta si absenta.
Incepuse sa se invete cu toate astea, cand simti in nari un miros intepator, ceva asemanator aluatului cu amoniac din care facea fata ei o delicioasa prajitura cu crema de vanilie.... 

Dupa o stare de confuzie,  cazu intr-un somn binefacator!

"Doamne multumesc ca ma lasi acum sa ma odihnesc!"
................................................................................

Si odihnindu-se un pic, dupa calatoria in spatiul dintre cele doua lumi,  a revenit spre a termina ce mai avea de terminat si a indrepta ce era de indreptat. 
In pofida oricaror pronosticuri, a iesit din acea "anticamera a mortii" pe picioarele ei, fara diagnostic dar vesela si cu un mare buchet de flori in mana, primit de la medicii - care s-au aratat complet surprinsi de resuscitarea ei miraculoasa!

Dumnezeu mai avea planuri pentru ea si a readus-o la viata, dupa 12 zile si 12 nopti, asa cum Frumoasa din Padurea Adormita s-a trezit din somnul de 100 de ani, pe care fusese ursita sa-l doarma!
In marinimia Sa, i-a ingaduit sa gaseasca bresa cercului care o tinuse prizoniera si i-a daruit  cei mai frumosi ani ai vietii ei! O revansa binemeritata!

Si a mai trait inca 30 de ani! 
Si-a rasfatat si si-a iubit nepotii, a dansat cel mai spectaculos tango la nunta nepoatei ei si si-a tinut in brate trei stranepoti! 
Si, ca sa fie ca in povesti, nici macar romantele nu au mai reusit sa o faca sa planga!

Povestea mai spune ca viata ei nu a mai fost niciodata aceeasi, ca si cum, in timpul acelei calatorii, la hotarul dintre cele doua luni, Dumnezeu o smulsese de pe  orbita, pe care gravita in gol,  pentru a o aseza pe o alta.


Cand si-a incheiat misiunea, in pace, a plecat la Domnul, lasandu-ne sa ne scaldam in lacrimi... cu zambet.
Si, daca de dor de ea, se umezesc ochii... amintirea
glumelor ei, ii usuca cu hohote de ras.

Si a lasat urmasilor ei o bogatie imensa: intelepciunea de a te bucura de viata, chiar si in cele mai nefaste momente, filozofia trairii nefericirii luind-o peste picior!
Si Domnul i-a dat timp sa poata darui toate astea.


Cercul pe care gravitam este mereu deschis si nu putem fi prizonierii existentei decat daca uitam ca viata este un dar de care trebuie sa ne bucuram, fie ce-o fi!